Pe zenitul adânc, înflăcărat,
Privind în faţă viitorul,
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Cobuz ciobanu-n Calafat
Şi norii pe deasupră-ţi trecând se învârtesc.
Că vin iute şi voioase,
Iar pe cap purta cu fală
El scapă buzduganul, se pleacă pe oblânc
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe când lumea se-ngrozeşte,
Să-ţi arăt cine sunt eu!
Şi mult cu drag priveşte grozavu-i buzdugan.
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Retează capul lui Cobuz
Dunăre! ce plângi tu oare?
Când voi culca sub tărnă a duşmanilor cete!
Mult în urmă clocoti,
Cine ştie, cine ştie
N-aibi grijă, măi şoimane! eu am şi duc cu mine
Ard satele române! ard holdele-n câmpii!
Noi punem steagul românesc
Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume;
Blogroll
